custom-header

Timpul lui Dumnezeu si timpul oamenilor. Incercare despre credinta in Dumnezeu, stiinta si relativitatea timpului

Timpul lui Dumnezeu si timpul oamenilor. Incercare despre credinta in Dumnezeu, stiinta si relativitatea timpului
Timpul lui Dumnezeu si timpul oamenilor. Incercare despre credinta in Dumnezeu, stiinta si relativitatea timpului


Timpul lui Dumnezeu si timpul oamenilor.
Incercare despre credinta in Dumnezeu, stiinta si relativitatea timpului

de Ioan Negoita

Prin aceste randuri nu vreau sa va expun o dogma religioasa, nici macar nu vin sa va dau o explicatie teologica argumentata, asa cum indeobste se asteapta atunci cand se trateaza un subiect care vizeaza mult abordata problema a originii lumii si a sensului ei. Este vorba mai degraba de unele clarificari absolut necesare oricaruia dintre noi, atunci cand ne aplecam asupra unui subiect atat de sensibil cum este cel al relatiei dintre religie si stiinta.

Inca din copilarie m-a contrariat faptul, – mai cu seama ca aceasta perioada a vietii s-a petrecut in timpul regimului communist -,  ca unii oameni, in special ateii, au tendința de a diviniza stiinta, aproape intr-un mod idolatru, atribuindu-i calitati care tin de sfera personala si chiar divina. Nu de putine ori am auzit fraze de genul: ”Stiinta va face, va drege, va demonstra” sau ”peste cateva zeci de ani, prin stiinta, omul va devni tot mai stapan asupra universului”. Cu timpul am realizat ca niciuna din aceste afirmatii nu vine in contradictie cu religia si credinta, desi, la momentul respectiv, toate aceste afirmatii se doreau a fi un atac la asa-numitul obscurantism religios.

Desigur, mi-au trebuit ani buni ca sa inteleg mecanismul viclean prin care s-a dorit ca Dumnezeu sa fie inlocuit cu stiinta, desi stiinta nu este alceva decat o cale, o metoda de a afla, de a descoperi si de a pune in valoare uriasele posibilitati pe care Dumnezeu i le-a pus omului la dispozitie. Dumnezeu Insusi este mai mult decat stiinta, fiind chiar izvorul stiintei si al cunoasterii. Cel care ne-a creat din dragoste, bineinteles, n-a dorit sa ne lipseasca de bucuria cunoasterii prin stiinta, dar ne-a daruit si dat puterea de a-L cunoaste si prin Descoperire (Revelatie). Mai direct spus: ne-a dat directia, ne-a dat si armele necesare si ne-a dat si libertatea alegerii.

Cheia aceste intelegeri tine de o reala cunoastere a sferei religioase, de efortul de a iesi din acel mimetism prin care nu ma mai obosesc sa cunosc ceea ce contrazic, crezand in ceva ce mi se pare a fi deja demonstrat. Ne-am incarcat mintea cu tot felul de sabloane, imitandu-i pe altii despre care presupunem noi ca sunt mai informati decat noi.

In concluzie, preluam de-a gata argumente nemestecate.

In aceasta disputa interminabila, Biserica Ortodoxa s-a ferit sa integreze ceea ce Dumnezeu a creat, intr-o teorie rigida. Mai mult, nici nu si-a adaptat discursul despre creatie diverselor teorii ”stiintifice” ale timpului, asa cum, din pacate, s-a intamplat in Apus, si  unde au existat conflicte violente, generate de noi descoperiri stiintifice. Ortodoxia a dorit, mai curand, sa integreze actul revelatiei divine in viata Bisericii, fara a avea pretentia ca ar putea analiza indescifrabilul, actul extraordinar al crearii lumii din nimic.

Niciodată în ortodoxie nu s-a încercat o acomodare a învățăturii la teoriile științifice ale timpului. Din această pricină, atacurile cu inchiziția vehiculate de unii dintre ”prietenii” noștri atei fundamentaliști sunt fără acoperire.

Așadar, la  orice teorie științifică există sau a existat, eu, ortodoxul, pot privi cu detașarea celui care are convingerea că Dumnezeu a lucrat cum nu se poate mai științific – iertată să-mi fie analogia – atunci când, conform unui plan divin, a creat lumea cu tot ceea ce există în ea.  Să fim bine lămuriți: nu vreau să critic știința, nicidecum. Știința este un dar și o poruncă de la Dumnezeu. Biblia nu spune nicăieri ”Crede și nu cerceta” – cum invocă aceiași prieteni ai noștri. Rămâne, însă, de văzut cât de bine sunt înțelese și argumentate anumite teorii științifice. Știința, la urma urmei, nu face altceva decât să descifreze o mică parte, încă, din tainele negrăite ale acestei lumi. Deranjul vine, trebuie sa înțelegem, atunci când ”oponenții” se atacă între ei necunoscându-se în profunzime:

Un exemplu destul de puțin cunoscut de către atei este faptul că Biblia vorbește cu aproape 2000 de ani înainte de Hristos despre faptul că Dumnezeu ”spânzură Pământul pe nimic”. Acest fapt este afirmat de către Iov, dreptul mult încercat al Vechiului Testament, atunci când îl preamărea pe Dumnezeu, culmea, tot împotriva unor ”neprieteni” ai Acestuia.  Înțelegem, privind în istorie, că oamenii n-au priceput aceste cuvinte, nu le-au dat o atenție științifică. Mai mult, nici oamenii de știință de mai târziu n-au crezut în ceea ce spunea Iov, până la o anumită vreme. Observăm, așadar, că trăim de multe ori în stări de confuzie, mai ales când, îmbătați de orgoliu, dăm sentințe științifice ca si cum ar fi definitive și irevocabile.

De asemenea, citind cartea Facerii observăm, în orice traducere, chiar și în Biblia de la București – anterioară lui Darwin – că Dumnezeu nu a creat lumea cu bagheta, ci prin energiile Sale (”Duhul Sfânt se purta pe deasupra apelor”) El a zis, a poruncit și s-a făcut. Dar cum? A zis așa: ”Să scoată pământul verdeață din sine!”, adică a potențat materia să rodească. Mulți oameni de știință înțeleg asta și știu să-I preamărească opera. Mai științific de atât, nu cred că se poate! Omul de știință are pe masa de cercetare părticele ale existenței plenare. El nu poate pune toată istoria sub lupă. El descoperă module ale raționalității creației. Vede funcționalitatea lumii, planul extrem de detaliat după care funcționează totul și, dacă are și puțină credință, înțelege mai bine. Cel care se bazează doar pe părticelele de explicații pe care le are, poate face și el multe lucruri bune și folositoare, dar pierde esențialul. Mai grav este atunci când intervine mândria, acea autosuficiență care-l blochează pe om în limitele tărtăcuței sale, limitată la randul ei de chiar capacitatea sa de stocare și interpretare: memoria de stocare (hard-ul), RAM-ul  și procesorul de care dispune orice individ, oricât ar fi de luminat – ca să fac și o glumă.

Revenind, aș spune că, judecând lucrurile de pe coordonatele noastre limitate, avem tendința de a-L limita și pe Dumnezeu. Spre exemplu, cum pot ști eu ce înseamnă pentru Dumnezeu timpul, câtă vreme El este etern, judecând catafatic? Judecând mai profund, apofatic, înțelegem că el este mai mult decât eternitate, este mai mult decât putem noi închipui. Pentru Dumnezeu Crearea lumii este un act consecutiv imediat: a zis și s-a făcut. Pentru mine ca om, problema se pune într-un spațiu temporal, într-o durată care pentru Dumnezeu nu înseamnă nimic, dar pentru mine poate fi una semnificativă. Dar, ce observăm noi în privința lui Adam? Adam a fost creat la maturitate, deși avea o zi, să zicem, – referindu-ne la el imediat după creare – avea corpul unui om martur. Așadar, prin extensie, oare nu și pământul a fost creat la o vârstă matură destul de repede, tocmai pentru a fi capabil să întrețină viață? Și atunci, pot cugeta, bineînțeles, la faptul că Adam avea semnele unei vârste oarecare, putem zice aproximând – 30 de ani, dar realitatea era că avea doar o zi. Desigur, potrivit acestui scenariu, omul de știință necredincios poate să imagineze durate de timp oricât de mari, el văzând și analizând un Pământ ”copt”, ca să zic așa.

Închei, pentru moment, precizând că nu fac din aceste explicații dogme. Aceste opinii nu fac altceva decât să arate că omul de știință se poate despărți de cel religios, mai cu seamă atunci când nu ia în considerare și astfel de posibilități.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RSS
Facebook
Google+
http://www.ortosofia.ro/timpul-lui-dumnezeu-si-timpul-oamenilor-incercare-despre-credinta-in-dumnezeu-stiinta-si-relativitatea-timpului">