MEDITATII PE TEME BIBLICE

Emaus

Dramatice si pline de zbucium zilele patimilor Mantuitorului Iisus Hristos au trecut iar soarele unei noi duminici stralucea peste casele albe ale Ierusalimului.Firea inconjuratoare era scaldata in lumina iar sufletele localnicilor,din ce in ce mai posomorate,se trezeau parca dintr-un vis urat,ca dintr-o amara betie.Abia acum puteau,amanuntind lucrurile,sa cantareasca oroarea la care  au asistat si la care ,o parte dintre ei,se facusera partasi.
                 In acest timp doi tineri cu fetele acoperite si cu pasi nehotarati paraseau Ierusalimul.Din cand in cand intorceau ochii de parca ar fi asteptat pe cineva care sa ii opreasca.Era trecut de ceasul al noualea si pana la Emaus era cale de peste un ceas.Lasau in urma marele oras in care cunoscusera bucuria dar si cea mai apriga durere.De fapt drumul acesta era pentru ei ca si o fuga.Vorbeau in soapta despre cele
intamplate,toata acea tragedie le staruiain minte:gloata de pe strazi,soldatii,urletele,intunericul,cutremurul.Nimic nu le-ar fi zdruncinat credinta si,totusi,Cel pe care-l doreau Conducator,Fiul lui David,zace in mormant.El care poruncea si se facea,care tamaduia si invia,nu mai era langa ei.Carturarii si fariseii ii priveau piezis si radeau de ei iar cei unsprezece stateau ascunsi de frica prigoanei.Nu!Nu se vor mai intoarce!
                 Deodata,insa,ca si cum atunci s-ar fi trezit,zaresc un strain si tresar stingheri la spusele acestuia:
                 “Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul in drumul vostru?”
               Atunci Cleopa,aproape manios,fara sa stie de ce,raspunde:
                 „Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii cele ce s-au intamplat in el in zilele acestea?” Il priveau atent,avea chipul stralucitor,desi trist,iar vesmintele albe acopereau un trup cum n-au mai vazut pana atunci.Vocea strainului ii izbi ca o amintire:
                 “Care?”
                 Pe data le-au revenit in minte toate.Intrigile fariseilor si arhiereilor,uneltirea lui Iuda precum si urletele multimii.Acel Iisus din Nazaret,Invatatorul,renuntase inexplicabil la puterile Sale.Ar fi putut sa-i risipeasca pe dusmani asa cum vantul spulbera nisipul pustiului.Acum zace, insa ,in mormantul arimatianului aceluia,iar femeile acelea,o parte din femeile lor,trebuie sa fi fost tare tulburate de-au putut spune ca este viu.
                 “O nepriceputilor . . .”,rasunara intr-un tarziu cuvintele strainului:
                 “O nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus proorocii!Nu trebuia,oare,ca Hristos sa spatimeasca acestea si sa intre in slava Sa?”
                 Cuvintele,desi mustratoare,pe alocuri dure,le faceau bine.Erau ca un leac amar care le usura zbuciumul si le dadea sperante inca nelamurite.Ii vedeau pe proorocii Vechiului Testament.Il vedeau pe David imparatul si pe inteleptul Solomon.Vedeau parca aievea slovele scripturii si chipul Mielului injunghiat,Mielul Pastelui celui nou.Soarele spre asfintit isi arunca ultimile raze.Departe in urma Ierusalimul se pregatea de o noua noapte iar langa ei satucul Emaus capata noi proportii.
                 “Ramai cu noi!”-indraznesc cei doi cand Strainul da sa mearga mai departe.
                 “Ramai cu noi  ca este spre seara si s-a plecat ziua.”Rostesc cuvintele cu teama ca pe o rugaciune.Un refuz i-ar fi tulburat peste masura.Simteau ca ceva cu adevarat important putea sa le scape.Spre bucuria lor strainul accepta.Mai mult,intrand in casa,Acesta preia indatoririle gazdei.Atat de firesc toate I se supuneau,toate erau ale Lui.Ia painea,o da aproape,umple paharul cu vin le binecuvinteaza si frange painea si odata cu ea si inimile lor,apoi se face nevazut.
                 Atunci li s-au deschis ochii.Atunci ochii si mintea au acceptat ce le spunea inima,dar El plecase.
                 “Oare nu ardea in noi inima noastra,cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile ?”
                 Nici talharii,nici noaptea,nici neodihna zilei n-au putut sa-i opreasca!La ceas de noapte, cand oamenii cinstiti se culca si talharii misuna pe la colturi ,iau drumul Ierusalimului.Bucuria le dadea aripi.Nu!Nu vor mai parasi nicicand Ierusalimul!
                 “De te voi uita Ierusalime,uitata sa fie dreapta mea!”

Pr. prof. Ioan Negoita

Binele si iluzia binelui

"Cel ce sta sa ia aminte sa nu cada!"                

  Plina de farmec si bogata in sensuri, pilda Fiului risipitor fascineaza si da aripi sufletului doritor de cuvantul lui Dumnezeu. Privind-o cu ochii copilului ni se dezvaluie un frumos exemplu de intoarcere si indreptare. Treptat, insa, crescand trupeste si duhovniceste, se adauga valente si probleme noi si ni se ofera noi raspunsuri. Am putea spune, si putem spune, pe
drept cuvant, ca este inepuizabila. Forta ei vine din ratiunea divina a Logosului intrupat si bogatia de sensuri din cunoasterea deplina  a sufletului uman. Nici o minte omeneasca n-ar fi putut, in cuvinte aparent simple, sa faca sa rodeasca o atat de puternica chemare, un atat de lamuritor indemn si o atat de puternica fresca a zbuciumatei existente a omului.
                 Exista in viata noastra momente in care, aflati dupa parerea noastra situati in bine, ii vedem pe ceilalti de undeva de sus. De acolo de sus, iesiti brusc din ale noastre, suntem izbiti si nu intelegem, sau poate nu vrem, sau poate nu mai putem sa-i intelegem pe ceilalti.
                 Exista, de asemenea, si alte momente in care ne simtim tarati,constient sau nu, in dezordine spirituala. Nu stim si nu vedem unde si cum sa ne indreptam dar, cateodata, cand totul pare iremediabil pierdut, zarim “lumina, iesim din debusolare, ne scuturam si incepem sa vedem ce este de fapt viata, adevarata viata.
                 Am folosit acest preambul cu scopul de a ilustra doua stari sufletesti, doua atitudini si doua solutii : pe de o parte, cel care dibuie, cade si se ridica dar intuieste drumul ; pe de alta, cel care se crede la capatul drumului si de aceea nu mai inainteaza.
                 “Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau:Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere.”
                 Observam aici dorinta fiului de a-si primi partea de avere. Avea intregul dar si-a dorit partea, partea lui. De fapt nu stia ce cere sau daca stia stia gresit. Se regaseste aici alegerea unei cai ce ne duce cu gandul la cele doua surori: Maria si Marta . . . .”Maria, insa, partea cea buna si-a ales care nu se va lua de la ea.”
                 “Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea ,traind in desfranari.”
                 In scurt timp (“ nu dupa multe zile “) , fara sa ezite, deci fara sa cumpaneasca, isi aduna averea. Exista in aceasta adunare a averii o stranie senzatie: aduna febril totul, isi rostuieste absurd in gand fiecare lucru dar tocmai acest fapt  da senzatia risipirii, a lipsei de pret pe care o da bunurilor sale. Il vedem pe tanarul nostru plecand, dar nu oriunde ci intr-o tara indepartata, cat mai departe de ochii tatalui. Starea de pacat care il inunda il face sa se grabeasca. Fuge de constiinta sa, de rusine, de dragostea tatalui, de linistea caminului. E tanar si vrea sa traiasca.Vrea sa-si traiasca viata caci nu simte ca traieste decat biciuindu-se. Doreste senzatii tari. E asemenea unui muribund care se ciupeste pentru a se incredinta ca traieste. Pleaca de fapt intr-o alta lume unde nu are ce cauta nimic din casa lui. Isi va gasi alte ocupatii, alti prieteni, va trai dupa placul lui.
                 Ajuns unde voia se prabuseste din pacat in patima. Orgolios in generozitatea sa ofera totul fara a primi nimic. Departe de real, de lumea tatalui sau, isi pierde busola. Prietenii ca si patimile il strang ca intr-un cleste. Este slab si nu poate sa se rupa, risipeste totul si ramane gol. Gol fizic dar si moral.
                 „Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa.’’De fapt inca nu stia ce-i lipseste!
                 “Si ducandu-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari si acesta la trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.’’
                 Rob al patimilor se alipeste de acea lume. Se face una cu raul. Ce altceva putea reprezenta acel om care crestea porci decat o lume in afara legii. Pentru evrei porcul era un animal necurat si cresterea lui nu avea nici un sens decat acela, poate, al faradelegii.
                 “Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele ce le mancau porcii, insa, nimeni nu-i dadea.’’
                 Apare aici pacatul invaluit in bine. Roscovele,cu gust dulce la inceput, nu-i trezesc decat amaraciunea, amaraciunea pe care a simtit-o Adam cand a gustat din fructul oprit. Nu tot ce pare frumos si imbietor este si bun. Exista o anumita taina a raului, greu de explicat rational. I-a framantat mult timp pe filozofi. Ii framanta si astazi. Aceasta taina a descoperit-o tanarul nostru: rolul pedagogic al raului si al suferintei.
                 “Dar venindu-si intru sine a zis: cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame.’’
                 Staruind asupra cuvintelor de mai sus ni se descopera o alta taina. Fiul isi vine intru sine: devine, adica, din nou om. Regaseste calea, se ridica din noroi si se recunoaste din nou ca fiu al tatalui sau. Nu mai e chip sa traiasca altfel decat dupa chipul tatalui sau, dupa chipul lui Dumnezeu care era in el dar pe care abia acum il recumnoaste.
                 “Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata am gresit la cer si inaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si sculandu-se a venit la tatal sau.’’
                 Pe cat de grabnica i-a fost caderea tot asa i-a fost si ridicarea. Isi invinge rusinea:”Fa-ma ca pe unul din argatii tai.’’Biruieste smerenia:”nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.’’Acum este reintrodus in parabola tatal care, de fapt, a fost tot timpul prezent.
                 “Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila de el si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.’’
                 Spuneam ca tatal a fost tot timpul prezent. Nici nu putea fi altfel! L-a vazut de departe, ceea ce inseamna ca il astepta. N-a trecut nici o zi de la plecarea fiului fara ca tatal sa nu fi scrutat zarile pe drumul plecarii fiului.Va fi tresarit poate la fiecare drumet zarit in departare dar nu si-a pierdut nadejdea. Gandul ii era cu fiul plecat si odihna nu a cunoscut pana ce nu l-a vazut intors.
                 “Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui.’’
                 Asa il primeste tatal pe fiul cel ratacit. Ii daruiesta haina cea dintai si nu oricum  ci “degraba’’. In felul acesta se face o intoarcere la starea de curatenie, de nepatimire, la starea cea dintai. Inelul este semnul reintegrarii in familie si al legaturii de nezdruncinat  cu tatal sau iar incaltamintea - scut impotriva muscaturilor celui rau. Mai mult tatal porunceste sa se faca ospat mare:
                 “Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand sa ne veselim; caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.’’
                 Junghierea vitelului cel ingrasat ne arata importanta pe care o da evenimentului caci vitelul fusese pastrat tocmai pentru acest prilej.
                 Intra in scena acum fratele:

                 “Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat, a auzit cantece si jocuri.’’
                 El vine de la munca, de la ascultarea tatalui sau. Privindu-l mai de aproape il vedem : tipul omului conformist, de neinsufletit, omul rutinei. El nici nu creste nici nu scade, are doar iluzia cresterii. De fapt el „creste’’ doar prin scaderile fratelui sau. Cantecele de veselie din casa tatalui sau il uimesc. Stia ca de la plecarea fratelui casa tatalui sau nu a mai cunoscut veselia. Si, totusi, parca avea o presimtire. Nu mai are rabdare sa ajunga acasa si intreaba un servitor. Vestea nu i se pare buna, ba chiar il supara:
                 “Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga.’’
                 Vorbele ii suna aspru:
                 “Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care si-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.’’
                 Gandul nu ii era de loc la indreptarea fratelui, deci nu suferise pentru caderea lui. Ba, mai mult, aceasta intoarcere parca ii rapise ceva. Acum i-a zburat valul de pe fata. Vorbind despre cel intors nu-i mai spune frate.”Fiul tau acesta…’’ spunea el. Nu-si dadea seama nefericitul ca nenumindu-l frate isi renega propria calitate de fiu.
                 Tatal cauta sa il lamureasca. Nu trebuia sa ceara nimic, totul era al lui. Putea sa se bucure cu prietenii daca ii avea si putea. Se pare, insa, ca pana atunci  si poate nici atunci n-a simtit dorinta de a se bucura cu cineva.
                 “Fiule tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuie insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.’’
                  Evident ca analiza facuta fratelui nu este si nu trebuie privita ca o pledoarie pentru cadere. De fapt, fratele fiului risipitor nu are consistenta spirituala. Parabola nici macar nu ne mai spune ce atitudine a abordat in cele din urma.
                 Cu toate aceste existenta sa in parabola este absolut necesara macar ca si element de contrast; ca o modalitate de punere in valoare a trezirii si a intoarcerii ca si a altui fel de a privi trezirea si intoarcerea.

pr. prof. Ioan Negoita

Reincarnarea sau nemurirea ca surogat             

Articolul de fata nu se doreşte un atac la adresa religiilor extrem orientale decat in masura in care acestea , prin diverşi " guru " , aduc atingere credintei noastre creştine. Daca este oarecum de inteles , deşi nu justificat ,  zelul unora de a promova anumite credinte de import nu la fel trebuie sa se prezinte lucrurile cand se insinueaza apropiere sau chiar identitate intre creştinism şi ceea ce vin ei sa ne propuna .
             Ideea articolului a venit ca o reactie la aparitia unei carti . Este vorba de volumul " Reincarnarea - un mister dezvaluit " publicat de Aida Calin la Editura Sophia . Abordarea unei astfel de problematici nu este una tocmai uşoara . S-ar putea invoca, aşa cu este obiceiul,  in situatia de fata libertatea religioasa , pe de o parte , ca şi dreptul la optiune al " consumatorului " , pe de alta . Dar , tocmai pentru ca cititorul sa poata alege , este nevoie de cateva clarificari şi precizari de natura generala . Este cunoscut faptul ca , in ceea ce priveşte perceptia  divinitatii , religiile sunt de natura teista , deista sau panteista . Sub acest aspect , a vorbi despre vreo apropiere intre reincarnare si creştinism este nu numai o greşeala ci chiar , am putea spune , un sacrilegiu . In creştinism divinitatea este de natura teista . Dumnezeu este FIINTA PERSONALA , fiinta care comunica cu oamenii , care se reveleaza si care işi proiecteaza in oameni chipul oferindu-le acestora posibilitatea , sa-I sesizeze , la randul lor , atributele PERSONALE . In religiile  extrem orientale divinitatea este de  natura panteista , o existenta impersonala care are foarte putine lucruri comune cu oamenii . Daca unii oameni ar intelege corect aceste date atunci n-ar mai cadea prada exoticului unor credinte şi practici care nu tin de spiritul creştin . In " religiile " panteiste omul este lasat prada hazardului şi propriilor sale puteri . Cum ar putea comunica , de alt fel , omul ca fiinta personala cu o divinitate rece şi impersonala? Iata de unde şi atitudinea unora dintre semeni fata de problema nemuririi . Aspiratia spre nemurire , dat universal , se traduce in acest caz intr-un surogat : reincarnarea . Cu toate acestea intentia noastra nu este , cel putin pentru moment , aceea de a aborda exhaustiv problema reincarnarii . Consideram ca este mai important in primul rand sa combatem falsa problema a legaturii intre creştinism şi Biblie , pe de o parte , şi reincarnare , pe de alta .
             Aşadar ne vom concentra atentia asupra capitolului 5 intitulat " Reincarnare şi creştinism ". Deşi din punctul de vedere al economiei articolului ar fi mai corect sa formulam concluziile la sfarşit vom risca sa facem , in parte , acest lucru de acum . De fapt atitudinea noastra este motivata : nu trebuie sa lecturezi prea mult din acest capitol ca sa iti dai seama ca argumentele şi interpretarile sunt şchioape şi stangace . Scenariul este acela al unei argumentatii fortate prin siluirea textului pana la disparitia totala a sensului original . Şi nici macar acest lucru nu este facut cu inteligenta . Daca mai apare totuşi ca necesara analiza acestui capitol aceasta nu se datoreaza problemelor teologice pe care le-ar pune ci pur şi simplu faptului ca multi oameni nu poseda acele cunoştinte care sa le dea posibilitatea sa depisteze capcanele . O prima ilustrare a confuziei ce domneşte in capul autoarei este de semnalat in urmatorul text : " Creştinii din primul secol nu erau interesati sa cunoasca detalii privind viata viitoare . De ce ? Pe ei nu ii preocupa reincarnarea , deoarece aşteptau de pe o zi pe alta venirea lui Iisus . Ca urmare ei au inceput sa se intrebe ce se petrece dupa moarte doar in momentul in care au devenit destul de ingrijorati ca durata lumii era cu mult mai lunga decat o anticipasera." Potrivit celor de mai sus ar fi existat pe atunci un soi de oameni care , rupti total de realitate , nu mai observau ca mai mor oameni in jurul lor . Abia mai tarziu trezindu-se ca dintr-un somn au bagat de seama realitatea şi au inceput sa se mai preocupe şi de ceea ce se petrece dupa moarte imbratişand , bineinteles , reincarnarea ca solutie pentru nemurirea sufletului . Cum altfel s-ar putea traduce aceasta trista incercare de altoire a reincarnarii pe tulpina creştinismului . In ceea ce priveşte argumentele biblice , continua autoarea , daca acestea nu exista se datoreaza faptului ca Biserica sau fortele politice au eliminat acele texte care s-ar fi referit explicit la reincarnare : " Se cunoaşte bine istoria scrierii Bibliei şi modalitatea de transmitere a acesteia de la un popor la altul şi de la o generatie la alta . Cate dintre invataturi nu au fost omise sau spuse - conştient sau nu - sub forme interpretabile , şi de cate ori nu s-au dat traducerilor nuante personale , specifice credintelor sau intelegerii traducatorului , ori politicii de stat existente la un moment dat . " Şi in acest caz rationamentul autoarei functioneaza dupa nişte reguli bizare . Daca lucrurile s-ar fi petrecut dupa tipicul indicat de autoare ar insemna ca , in ciuda persecutiilor, primii creştini, intre o lapidare şi o lupta cu leii in arenele circurilor , mai aveau timp şi pentru o interventie energica asupra textului biblic pentru a scoate de acolo orice urma de reincarnare, care - de alt fel - le-ar fi oferit şansa sa se reincarneze ei inşişi chiar in leii care le trosneau oasele in falcile lacome . Nu este nevoie de cine ştie ce efort intelectual ca sa iti dai seama ca textele biblice erau aparate cu sfintenie de beneficiarii lor si ca nimeni nu ar fi indraznit sa modifice ceea ce era aparat cu pretul vietii .
             In ceea ce priveşte Vechiul Testament autoarea face cateva consideratii asupra traducerii unui text din psalmul 89,1 . Ea citeaza trei variante de traducere a textului care figureaza in unele Biblii ca fiind psalmul 90 , 1 . Nici una din cele trei variante , insa , nu indreptateşte in vreun fel ideea de reincarnare . In privinta unei traduceri franceze pe care o considera ca fiind cea corecta - " Doamne , tu ai fost pentru noi un refugiu din epoca in epoca. " - nici aceasta nu se refera decat la protectia acordata de Dumnezeu poporului lui Israel in diferite perioade istorice . Psalmistul David vorbeşte in acest capitol , de fapt , despre rugaciunea lui Moise catre Dumnezeu in care acesta ii multumea pentru sprijinul acordat poporului sau . Este vorba de momente istorice concrete : diversele lupte pe care le-au purtat urmaşii lui Avraam , eliberarea din robia egipteana ca şi de evenimentele miraculoase petrecute in timpul peregrinarii prin pustiul sinaitic . Este tendentioasa şi denigratoare fata de credinta iudaica şi afirmatia ca reincarnarea ar fi facut parte din doctrina evreilor . Cele cateva " argumente " nu au la baza Vechiul Testament ci doar nişte consideratii ale unor ganditori influentati de curentele gnostice condamnate de iudaismul ortodox .
             Subcapitolul " Noul Testament ascunde dovezi ale existentei reincarnarii " cuprinde, de fapt , aceeaşi incercare de masluire a adevarului . Sub aparenta apreciere a activitatii Mantuitorului Iisus Hristos este incercata inducerea ideii ca Acesta nu s-ar fi pronuntat impotriva reincarnarii . Mai mult autoarea cauta sprijin in carti apocrife scrise sub influenta gnosticismului , carti care , de alt fel , au fost condamnate de creştini iar ideile gnostice chiar de catre autori biblici ca Sfantul Apostol Ioan . Textele citate din Noul Testament au ca idee directoare continuitatea unei misiuni , perpetuarea ei de-a lungul timpului , preluarea şi dezvoltarea acesteia , şi nu reincarnari succesive . Daca reincarnarea ar fi o realitate , misiunea Lui Iisus Hristos n-ar mai fi fost necesara rolul Sau mantuitor fiind preluat de şirul reincarnarilor . De asemenea , afirmatia ca apostolul Pavel ar fi sustinut intr-un oarecare fel reincarnarea este o noua dovada de lipsa de inspiratie , sau de rea vointa (mai sigur n.n.) , din partea autoarei . Dimpotriva , Sfantul Pavel arata clar ca Hristos se aduce jertfa o singura data şi ca omul dupa moarte , care se petrece o singura data , urmeaza judecata şi nu o incarnare in alt trup : " Iar nu ca sa Se aduca pe Sine Insuşi jertfa de mai multe ori - ca arhiereul care intra in Sfanta Sfintelor cu sange strain , in fiecare an . Altfel , ar fi trebuit sa patimeasca de mai multe ori , de la intemeierea lumii ; ci acum , la sfarşitul veacurilor , S-a aratat o data , spre ştergerea pacatului , prin jertfa Sa . Şi precum este randuit oamenilor O DATA  sa moara , iar  dupa aceea sa fie judecata , tot aşa şi Hristos , dupa ce a fost adus o data jertfa , ca sa ridice pacatele multora , a doua oara fara de pacat Se va arata celor ce cu staruinta Il aştepta spre mantuire . " ( Evrei 9 , 25-28) Pentru cineva care nu cunoaşte Noul Testament textul de la Ioan 9 ,1-2 ar putea constitui o marturie indirecta pentru reincarnare . De fapt , aici este vorba de o intrebare retorica , e drept putin naiva a apostolilor care erau inca in formare , prin care este ilustrata ideea ca suferinta poate fi şi o urmare a pacatului . De alt fel, Mantuitorul precizeaza imediat ca trebuie facut totul in aceasta viata pentru ca altfel este prea tarziu : " Trebuie sa fac , pana este ziua , lucrarile Celui ce M-a trimis pe Mine ; ca vine noaptea cand nimeni nu poate sa lucreze. " (Ioan 9 ,4) In privinta atitudinii Parintilor Bisericii fata de reincarnare autoarea se afla in aceeaşi regretabila confuzie. In plus credinta unora in preexistenta sufletelor ( influenta platonica ) nu inseamna ca imbratişau şi credinta in reincarnare . De asemenea , citarea unor nume din perioada medievala nu ii face cinste autoarei care , bineinteles , ştie ca unele nu sunt de loc reprezentative pentru creştinismul traditional iar altele chiar nu au nimic de a face cu creştinismul . Incheierea capitolului este dominata de o aşa zisa discutie cu un preot care " nu doreşte ca numele sau sa fie mentionat " dar care ar fi fost sedus de invatatura despre reincarnare . Dincolo de faptul ca nu se poate proba existenta acestui preot nu este specificata nici macar confesiunea din care acesta ar face parte .
          In loc de concluzii - subiectul ramanand deschis - vom puncta doar cateva idei care nuanteaza conflictul deschis intre teoria reincarnarii şi credinta ortodoxa privitoare la problema nemuririi . Dupa cum se observa uşor din lectura cartii argumentatia este bazata pe supozitii , sunt prezentate ca ştiintifice tot soiul de consideratii asupra parcursului sufletului dupa moarte . In lipsa oricarei idei de revelatie acest soi de cautare a adevarului devine extrem de periculoasa. De asemenea , ideea de persoana şi personalitate este sacrificata ca pret pentru sustinerea acestei teorii in vreme ce " Sinele " , constructie arbitrara in acest caz , este lasat prada hazardului pana la o aşa zisa eliberare . Autoarea , suspecta de a face parte din mişcarea teozofica , careia ii şi face propaganda , vorbeşte prea putin despre stingerea şi aneantizarea Nirvanei , mai precis spus despre disparitia ultima a omului , despre nefiinta in ultima instanta . Ce fel de nemurire mai este şi aceasta ?! Ramane ca cititorul acestor randuri sa-şi   dea seama . In creştinism ideea de nemurire este suportul pe care fiecare om trebuie sa-şi construiasca personalitatea . Lumea aceasta este scena in care ne construim existenta, fericita sau nu, in veşnicie . Nu este vorba, insa, de o lupta dramatica. Omul nu lupta singur. Fericirea veşnica nu este o tinta irealizabila , dimpotriva . Mijloacele oferite de jertfa Mantuitorului fac nu numai posibila ci chiar ofera mantuirea celui care o doreşte in schimbul unei vieti oneste conforme cu invatatura Fiului lui Dumnezeu intrupat o singura data .

Prof. Olguta Nicoleta Negoita
Pr. prof. Ioan Negoita

Secularizare si inviere              

Una din cele mai grave probleme ale lumii contemporane este racirea si,pe alocuri,disparitia credintei.Secularizarea,fenomen cu multiple fatete,isi amplifica tentaculele acaparand,rand pe rand,oameni din toate categoriile.
              Fenomenul instalat cu precadere in lumea citadina unde turla bisericii nu se mai vede din cauza blocurilor este observabil si in randul elevilor.Sunt copiii acelor parinti care in duminici si sarbatori erau chemati la lucru iar in Ziua Invierii la discoteca.Ca preot si profesor am socotit ca lupta impotriva acestui fenomen trebuie sa se constituie in misiune dar si in provocare.Misiune,pentru ca,primind harul preotiei,intreita slujire a Mantuitorului,nimic nu este mai de pret decat vestirea si apararea credintei.Provocare,mai apoi,pentru ca permanent am avut si am in minte faptul ca nu ma reprezint pe mine ci Biserica Mintuitorului “castigata cu scump Sangele Sau”.
              Omul contemporan,diferit fundamental de cel traditional,golit de sacru,isi cauta refugiul in reusite materiale sau in iluzii desarte.Cu pretentia de a stapani totul,manipuland semenii si natura,sfarseste prin a constata ca nu se poate stapani pe el insusi.Imbatat,uneori,de iluzia cunoasterii depline isi face dumnezeu din aceasta.Crede ca stie totul dar sfarseste dramatic prin a vedea ca nu cunoaste nici macar partea.
              Mai exista si alt tip de oameni:cei care din nestiinta sau rusine,din lasitate sau orgoliu,afirma un dumnezeu “asa cum il vad” ei.De fapt siluiesc ideea de divinitate dupa propriul lor chip transferandu-si limitele si scaderile unui idol inchipuit,acomodat starii pe care nu vor sa o paraseasca.
              Lipsa de sens,vietuirea intr-o existenta halucinanta,nu ofera multe solutii si,in primul rand,nici una stisfacatoare.In fata acestor sfasieri launtrice,cuprinsi de indoiala,nehotarati,multi sfarsesc in iluzii regretabile acceptand un surogat de nemurire ca reancarnarea sau,orgoliosi,se vad “vii in constiinta urmasilor”.
              Cei peste patruzeci de ani de ateism comunist au cautat sa sugrume constiinta individuala si sa-l predea pe om constiintei de clasa.Sfarsindu-se acesti ani,omul a fost supus altei provocari,aceea a unei lupte la care pleaca fara armele cele mai potrivite.Chiar daca libertatea este un argument formidabil,decaderea ei in libertinism sapa la temelia omului si a Bisericii.
              Marele raspuns la aceasta provocare nu il constituie,totusi,o anume abordare filosofica sau stiintifica ci adevarul real si de necontestat al Invierii Domnului.Departarea cronologica de acest EVENIMENT nu trebuie sa constituie o piedica in afirmarea acestui adevar.Obiectiile si impotrivirile de tot felul,n-au facut decat sa intareasca,sa scoata si mai mult in evidenta,istoricitatea acestui act unic.Acum aproape 2000 de ani un grup de carturari si fruntasi iudei,vazandu-si amenintate demnitatile de invatatura Mantuitorului,cautau cu tot dinadinsul sa-L omoare,si nu s-au lasat pana nu au realizat acest fapt.Ii doreau cu atata inversunare moartea incat au fost atenti la toate detaliile.Stiau ca Mantuitorul si-a anuntat invierea dupa trei zile.Ca dovada au cerut intarirea pazei la mormant si cu nici un chip n-ar fi permis disparitia trupului mort a carui prezenta ar fi spulberat orice pretentie de inviere.Cu toate acestea nici ura lor,nici garzile lor,nici vigilenta lor,n-aveau cum sa tina dumnezeirea,pe Fiul lui Dumnezeu, in mormant.Biruind puterea mortii,Mantuitorul inviaza din morti.”Pe cruce,moartea este inghitita de viata.In Hristos,moartea intra in dumnezeire si se epuizeaza in ea,intrucat nu gaseste salas acolo.”Ce putere iar fi putut intari pe apostolii cuprinsi de frica intr-o tentativa disperata de a fura trupul unui mort?De ce sa-L declare apoi inviat pentru a muri de moarte martirica pentru Acesta?Cat despre celelalte obiectii toate la un loc sunt mai subrede decat prima.Nici dusmanii directi ai Mantuitorului nu s-au gandit la vreo moarte aparenta sau la vreo iluzie.Prea au fost de fata si prea s-au delectat de chinurile Mantuitorului ca sa nu se fi asigurat de moartea Sa reala.Si,oricum,cum ar mai fi putut supravietui cineva dupa aproape o zi de chinuri si dupa trei ore de rastignire cu piroaane in maini si picioare?Cum ar fi putut sa-si mai revina dupa ce a fost impuns cu sulita in inima si cum sa se trezeasca in mormant imbalsamat cu “cincizeci de litre de aromate “si miruri asa cum era obiceiul la evrei si asa cum sigur s-a procedat si cu Mantuitorul?
              Forta si viteza cu care s-a raspandit crestinismul nu isi gasesc alta explicatie decat in adevarul Invierii.Ce forta ar mai fi putut sa trezeasca adormitul imperiu al gloriosilor cezari?Numai nadejedea unei invieri,a nemuririi garantate de invierea Mantuitorului,i-a putut face pe apostoli si pe crestinii primelor veacuri sa primeasca moartea cu zambetul pe buze.Ei il vedeau, in clipa mortii, in chip real pe Mantuitorul Iisus Hristos:”Iata,vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu!”-spunea Sfantul Stefan,primul diacon,atunci cand era ucis cu pietre,iar Sfantul Apostol Petru se lasa rastignit cu capul in jos pentru a avea privirea atintita spre ceruri.
              Toate acestea si inca multe altele ne indreptatesc sa speram ca va veni o vreme in care sa domine spiritul asupra materiei si credinta asupra necredintei, pentru ca,in ultima instanta,Binele,Adevarul si Frumosul sa iasa la lumina iar CREDINTA,NADEJDEA SI DRAGOSTEA,mai ales DRAGOSTEA sa invinga.

pr. prof. Ioan Negoita