custom-header

Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi

Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi

 

În ultimii ani, ca o consecinţă firească a tulburărilor legate de existenţa orei de religie în şcolile de stat, s-au exprimat o serie de poziții cu privire la valoarea, oportunitatea sau justificarea legală a acestei discipline.

Curtea Constituţională a României şi-a asumat un rol de arbitru, într-o problemă destul de controversată şi a soluţionat-o într-un mod, aş zice eu, la fel de controversat. Guvernul şi  Legislativul, neştiind ce să facă, au supus populaţia României unui test care să le dea, spre mai marea lor siguranţă, direcţia de mers. Desigur, nu s-au aşteptat ca să se ajungă la un procent de peste 90% de doritori. Dacă s-ar fi aşteptat, la cum merg lucrurile pe la noi, nici n-ar mai fi fost vorba despre obligativitatea cererilor pentru doritorii acestor ore. Acum, că tot s-a demonstrat că zgomotul de fond al ateilor este supradimensionat, nu prea mai au idei și continuă să-i țină pe profesorii de religie în situația umilitoare de a aștepta alt rând de cereri care să le garanteze locurile de muncă.

În acest timp, cei interesați în eliminarea religiei din școală caută alte argumente, pe cât de diverse, pe atât de puțin întemeiate. În rândul acestor contestatari se găsesc, din păcate, și nume mari: ziariști, oameni cu ceva carieră în educație, ba chiar și un fost ministru al educației. Întrucât nu doresc să mă refer la persoane, ci doar le ideile lor, nu voi da nume. Țin să precizez, însă, că din discursul multora dintre preopinenții mei transpare o dorință, nemărturisită direct: aceea de a se face mai mult loc pentru alte discipline, eventual chiar pentru acelea predate de dânșii.

Iată, așadar, câteva dintre ”argumentele” cu care doresc să-și îndreptățească pozițiile față de disciplina religie:

  1. Educația religioasă este diferită de religie. Educația religioasă nu te face mai religios

Cum adică!? Dacă sunt un om religios onest și adevărat,  ar trebui să-mi reprim sentimentul religios pe durata școlarizării? Pentru că asta ar trebui să fac atunci când separ educația religioasă din școală de sursa ei de sens și ființă. Că unii vorbesc despre caracterul laic al statului sau al școlii, asta nu înseamnă că au și dreptate. Nu poți face educație religioasă, nici măcar istoria religiilor fără o implicare sau simpatie față de credință. Stau și mă întreb ce-ar fi fost Eliade, ce resorturi l-ar fi determinat să se aplece cu atâta devotament asupra fenomenului religios, dacă n-ar fi iubit și înțeles religia? Eliade a fost pătruns de existența și valoarea sacrului pe care îl vedea, descoperea și redescoperea la fiecare pas. Nu-i pot înțelege pe cei care refuză să vadă importanța orei de religie pentru religia însăși.  Numai cine n-a predat religia la școală, cine n-a văzut copii care-și minunează părinții făcându-și rugăciunea de seară ca pe ceva firesc. Numai acela poate avea impresia că ora de religie nu te sporește din punct de vedere religios. Am avut ocazia să discut cu părinți de-a dreptul șocați – la modul pozitiv -, oameni care au trăit adevărate revelații când, din spatele ușii dormitorului, au putut înțelege câtă valoare are rugăciunea unui prunc: ”Părinte, m-am cutremurat de cât de goală mi-a fost viața până mi-am văzut copilul la rugăciune, la rugăciune făcută special pentru mine!” Cine n-a trăit asta poate spune orice! Poate spune și că e un sofism orice argumentație pro-religie, poate spune și că este un reflex sentimental! Oricum, cine nu are copii, mai greu poate înțelege ce-s îngerii!

2.Educația religioasă nu te face mai etic

O afirmație intens vehiculată și exploatată, un șablon al zilelor noastre, chiar dacă uneori este îmbrăcată în formulări pretențioase. Mulți dintre adversarii orei de religie își caută argumentele în această zonă. S-a ajuns chiar la invocarea  unor studii sau statistici din care ar reieși că, în ultimii 25 de ani, starea morală a societății a cunoscut un declin, în ciuda faptului că s-a studiat religia în școală. Nu pot lăsa la o parte interpretarea acestor presupuse studii și corectitudinea lor. Se știe că multe proiecte și studii sunt făcute nu doar neprofesionist, dar sunt, de foarte multe ori, chiar inventate. Nu fac, însă, din aceasta un argument! Ce mi se pare esențial este faptul că nu poți porni de la premize false.  Cum poți stabili influența religiei asupra evoluției morale câtă vreme nu ai o bază de calcul corectă? Cum se măsoară o atare evoluție sau involuție, luați-o așa cum vreți, câtă vreme n-ai garanția că implici în cercetarea invocată toți factorii obiectivi? Cum poți vorbi de metode experimentale când studiul pe care-l invoci nu are o bază științifică? Eu, cunoscând oarecum fenomenul, mai de la firul ierbii, mai precis, atât de la școală, cât și de la biserică, pot afirma, fără pretenții științifice că rolul principal al orei de religie a fost acela că tinerii noștri au fost, cel puţin, feriţi să experimenteze răul iremediabil. Societatea noastră n-a fost silită să găsească soluția în așa-numitele  ”droguri ușoare”, așa cum s-a întâmplat în multe state europene lăudate până la superlativ de contestatarii noștri. Aici, dincolo de alte multe foloase, văd eu influența morală binefăcătoare a acestei ore.

Altfel, oricine poate spune orice, invocând fie și studii terminate înainte de a fi începute.

  1. Opoziția între știință și religie

De cele mai multe ori această opoziție este prezumată, fără niciun fel de argument, de majoritatea celor care din diverse motive au aversiune față de religie.

În această categorie intră diverse tipuri de oameni, mânați de cauze la fel de diferite. Am întâlnit oameni care neagă valoarea religiei din motive chiar neserioase. Unii sunt mânioși pe Dumnezeu pentru că nu câștigă la loto, pentru că s-au născut cu diverse metehne, pentru că suferă de anumite boli sau pentru că au avut neînțelegeri cu clerul.

O altă categorie dezvoltă o aversiune, destul de accentuată și de constantă, din pricini de natură morală. Unii indivizi, dorind să se bucure de alte libertăți decât acelea acceptate ca morale de către religie, fie își schimbă religia, fie se declară atei, liber-cugetători sau agnostici. În această categorie intră cei mai înverșunați adversari ai religiei, oameni care dau dovadă de o intoleranță destul de mare și pe care, de altfel, caută să i-o impute omului religios. Aceștia sunt, de fapt, cel mai puțin îndreptățiți să invoce un posibil conflict între religie și știință.

O altă categorie de atei sunt aceia care își justifică necredința pe motive de știință. Adepți ai unei gândiri aşa-zis empirice, aceștia devin atei, în foarte multe cazuri, datorită lipsei de cunoștințe religioase. Pe de o parte, este vorba de cei care nu au avut curiozitatea să se informeze din punct de vedere religios, pe de alta, este vorba de aceia care și-au dobândit cunoștințele religioase – atâtea câte le au –  din sursele cele mai nepotrivite: cărțile de ateism bolșevic. Faptul că invocă anumite argumente fabricate de propagandiștii ciumei roșii, demonstrează că n-au înțeles nimic despre religie. Un întreg arsenal de falsuri, reîncălzit în zilele noastre, face ca mulți dintre semenii noștri să plece de la premize false. Asta le permite multor necredincioși să invoce falsa sintagmă ”crede și nu cerceta!”, ca făcând parte din Biblie. Tot asta le permite să invoce geocentrismul ca și dogmă câtă vreme o astfel de dogmă n-a existat și nici nu există. Mulți vorbesc despre timpul biblic ca și când s-ar fi decretat de către cineva că existăm doar de 6-8 mii de ani. Ei bine, toată această gamă de șabloane ateiste poate fi demolată prin chiar studiul religiei în școli. Cui i-e teamă de îndoctrinare într-o școală unde există atâtea discipline aparent contrare orei de religie?

Cea mai numeroasă categorie este aceea a celor care-și bazează aversiunea față de religie pe așa-zise motive științifice. Marea lor majoritate sunt oameni fără mare pregătire științifică dar care au tendința de a se situa pe poziția celor pe care ei ii consideră pe val, recte a celor pe care îi consideră a fi „deștepți”.

În fine, există și categoria ateului onest, a omului care și-a format anumite convingeri: o parte dintre aceștia sunt oameni dedicați științelor, oameni preocupați de anumite aspecte ale vieții lor profesionale, specialiștii diferitelor ramuri ale științei și tehnologiei. Aceștia, de obicei, se mărginesc să se consacre pasiunii lor, fără dorința de a intra în contradicție cu ceilalți. Cel mult, atunci când sunt interpelați, își expun părerile cu decență recunoscând faptul că nu știu prea multe despre religie. De regulă aceştia – un fel de profesori distraţi – sunt prea ocupaţi cu teoriile şi cu cercetarea lor, fără a mai fi interesaţi şi de alte puncte de vedere.

Din punct de vedere religios – și aici iau în calcul mai mult atitudinea creștin-ortodoxă – acești oameni nu trebuie categorisiți ca dușmani sau ca neimportanți din punct de vedere religios. Valoarea umană bazată pe modelul său divin nu ne îngăduie să-i considerăm a fi altceva decât noi, cel puțin în ceea ce privește statutul lor ființial, datul lor ontologic.

Este important de cunoscut faptul că multe paradigme de tip ateist au la bază neînțelegeri. De multe ori sunt surprins să aflu că unii dintre confrații noștri, declarați atei, au foarte puține cunoștințe de natură religioasă, că au la baza argumentației lor premize extrase din șabloanele ateismului bolșevic.

Observăm această eroare din așa-zisele contradicții biblice, sau din interpretări foarte departe de adevăr ale anumitor învățături creștine. De notorietate, în acest sens, sunt sintagmele de genul ”crede și nu cerceta!”, răstălmăcirile legate de prima fericire, de înțelegerea ”sărăciei cu duhul”. Mai de curând, un reputat jurnalist, pornit împotriva ortodoxiei, nu se sfiește în a-l ataca chiar pe Hristos folosindu-se, mai mult decât probabil, de informații second hand. Mă mărginesc acum să iau în discuție doar un aspect al ultimului său articol, din dorința de a ilustra mai mult mecanismul antireligios, decât spețele în cauză. Este vorba despre un episod biblic, o minune pe care a făcut-o Iisus la rugămintea unei femei „siro-feniciene”, deci păgâne.  Întâmplarea, nu foarte complicată, este destul de limpede –  nu poți extrage din ea ceva negativ decât dacă urmărești cu dinadinsul aceasta:

Iisus era împreună cu apostolii și cu alți ucenici undeva spre hotarele Țării Sfinte, acolo unde o femeie „siro-feniciană” îi cere ajutorul pentru fiica sa: ”Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Fiica mea este rău chinuită de un demon!” Iisus, însă, îşi continuă drumul fără a-i da niciun răspuns. Pentru că femeia nu contenea cu rugăminţile, apostolii au venit la Iisus şi i-au cerut să facă ceva: „Dă-i drumul că strigă în urma noastră!”, adică, „Fă ceva cu ea! Împlineşte-i rugăciunea sau alung-o!”, neştiind, desigur,  cum să scape de ea. Iisus, avea însă un plan, un plan divin, el pariase deja pe credinţa femeii şi voia să le dea o lecţie apostolilor şi celorlalţi iudei (Ziaristul nostru n-are cum să nu ştie ce sens au răspunsurile lui Iisus, dar dorinţa de rating, cred, este mult mai puternică). Aşa că, pentru a-şi împlini planul, Iisus grăieşte, pentru prima dată: „Eu sunt trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel!” – ştiindu-se foarte bine concepţia iudeilor de atunci cu privire la Mesia, precum şi faptul că celelalte neamuri erau dispreţuite. Deşi cuvintele erau dure, femeia nu-şi pierde speranţa şi îngenunchează spunând: „Doamne ajută-mă!” Imediat, Iisus îi răspunde şi mai dur: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor!”, „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor!”, vine răspunsul aşteptat de Iisus.

Concluzia acestei întâmplări minunate nu mai are nevoie de multe comentarii: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie-ţi ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela!” Aşadar, Iisus a pariat pe credinţa acelei femei, tocmai pentru a ilustra superioritatea morală a credinţei, dincolo de barierele inventate de oameni. Ce a făcut Iisus, de fapt? A reprodus vorbe şi atitudini omenești, ale conaționalilor săi, adică, a vorbit ca un iudeu, dar a lămurit ca un Dumnezeu. Că unii nu vor să înţeleagă, este o problemă! Că vor să-i târască şi pe alţii în această rătăcire, nu mai este doar o problemă, este un sacrilegiu!

4.Invocarea laicităţii statului

O altă metodă de tip şablon este aceea a invocării laicităţii statului. De fiecare dată când se introduce această problemă în discuţie, propunătorul o face ca şi cum ar fi vorba de un argument ultim şi hotărâtor. În faţa acestui fel de a înţelege, promovat de către atei,  ar trebui ca tot omul religios să-şi plece capul, eventual să-şi ceară şi scuze că îndrăzneşte să mai fiinţeze ca „animal religios” într-o societate „postmodernă” şi „laică”. În opinia mea, adepţii acestui soi de argumentare se încântă de propriile vorbe, trăiesc, mai curând, o boală legată de beţia de cuvinte. Pentru orice om serios, cu ceva pregătire intelectuală – nu cine ştie ce aprofundată-, ideea de laic nu este sinonimă cu aceea de profan. Un stat laic nu înseamnă un stat profan. Laicul este persoana religioasă care nu face parte din cler, din ramura sacerdotală a religiei. A eticheta pe cineva ca laic nu înseamnă că descrii un ins antireligios, nici chiar un areligios, ci o persoană care poate face parte din corpul larg al celor religioşi. Mai mult, nici noţiunea de profan – ne-o spune, cu destulă claritate, Mircea Eliade – nu se situează în afara sferei sacrului, profanul fiind un sacru camuflat. Pornind, aşadar, de la aceste considerente, invocarea laicităţii statului, chiar acolo unde ar fi „gravată” în constituţie , este o falsă problemă, o gogoaşă, la urma urmei, vândută celor care sunt gata să o înghită.

  1. Ideea că morala religioasă are la bază frica de pedeapsă.

Există, de asemenea, o altă capcană pe care ateii militanţi vor să o inducă în mintea oamenilor, anume că frică de dreptatea divină, sentimentul vinovăţiei, ar fi ceva demn de condamnat. De foarte multe ori, adepţii ateismului se pretind a fi subiecţii unor morale autonome, neguvernate de nici un fel de teamă, oameni care trăiesc doar după precepte de natură raţională, izvorâte din raţiunea lor critică. Afirm că aici este vorba despre o capcană prin care unii vor să extragă sentimentul divin al dreptăţii din ideea de morală. Se face loc, în acest fel, discreţionarului individual sau de grup, valorilor artificiale legate de curentele la modă şi, în cele din urmă, sentimentului dostoievskian, atât de bine explicat de celebrul romancier rus: ideea că acolo unde nu mai există credinţa în Dumnezeu, totul este posibil. Ce nu vor să recunoască ateii de acest gen este faptul că sentimentul religios nu se reduce la „mysterium tremendum” sau „fascinans”, ci că este acel sentiment de iubire desăvârşită extras din Crucea şi Învierea lui Hristos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RSS
Facebook
Google+
http://www.ortosofia.ro/daca-dumnezeu-nu-exista-inseamna-ca-totul-este-permis-si-daca-totul-este-permis-inseamna-ca-suntem-pierduti">