custom-header

Din nou despre „bombele constiintei”, „micul inchizitor”, Stavroghin si Printul Miskin

Din nou despre „bombele constiintei”, „micul inchizitor”, Stavroghin si Printul Miskin

Din nou despre „bombele constiintei”, „micul inchizitor”, Stavroghin si Printul Miskin

Ale cui sunt bombele conștiinței? Ale lui Stavroghin sau ale Prințului Mîșkin? Poate Micul Inchizitor să ne arate cum se dezamorsează bombele neamorsate?

Revin cu acest articol, publicat mai inainte pe ortosofia.ro, cu regretul sincer ca nu m-am inselat.

As fi preferat ca momentul Charlie Hebdo sa ramana unul singular. Din pacate „bombele constiintei” amorsate si de incapacitatea, funciara deja, de a renunta la dispretul fata de credinta celuilalt, continua sa ameninte.

 

Am citit recent, în revista ”22”, un articol intitulat ”Bombele conștiinței”, un articol care, în contextul recentelor evenimente tragice din Franța, mi se pare a fi o încercare de înregimentare mimetică la celebrul curent ”Je suis Charllie!” Sar peste explicațiile de bun-simț, prin care este evident că trebuie combătute cu toată energia actele criminale, și, trecând peste considerațiile generale, aș dori să mă opresc asupra  primului paragraf dedicat de autor ”traseului conștiinței morale a teroristului ca individ”. Pornind de la evaluarea cauzelor care-l pot transforma pe un ”băiat obișnuit” într-un criminal sau terorist, domnul Cătălin Bogdan, autorul articolului, ajunge la concluzia, firească – mi se pare -, că explicația acestei transformări ține de o stare ”specială de anesteziere a conștiinței”. El ilustrează acest adevăr prin exemplul lui Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian.

Înainte de a găsi ”soluția” , autorul  trece în revistă a terorismul european, începând de la perioada pre-bolșevică și continuand cu ”Brigăzile roșii”, neonaziștii, teroriștii separatiști de sorginte sud-tiroleză, nord-irlandeză și bască, toate aceste mișcări cu caracteristicile lor ideologice sau separatist-naționaliste. Analizându-le, întrevede, dincolo de cauzele invocate, și una care ține de un anume model cultural, ceva de genul haiducilor tradiționali, modelul unui Robin Hood modern. Pedepsirea ”bogaților nemiloși”, viziune a extremismului de stânga, nu este cu mult diferită de aceea a islamiștilor ultra-radicali  care-i pedepsesc pe ”infideli”

Începând de aici, autorul începe să își dezvolte argumentația intrând și mai mult în sfera religiosului. Tipologia identitară a omului ”superior”, care se vede situat dincolo de bine și de rău, a ”omului capabil să-și depășească mila și emoțiile obișnuite” capătă un ”patos ascetic”, subliniază autorul, cu tendințe spre martiraj. Este vorba, totuși, de un martiraj răsturnat care nu are rolul rezistenței la rău, ci este unul de acțiune, de înfăptuire a răului, fapt care n-are nicio legătură cu martiriul creștin. N-o să vezi un creștin kamikaze, iar asta pentru că sinuciderea este considerată a fi unul dintre păcatele cele mai grave. Violența, în opinia domnului Bogdan, în acest context, ține și de o  ambivalență a valorilor religioase și în care hermeneutica poate avea un caracter hotărâtor.

Până aici, dacă n-am lua în calcul elementul creștin, autorul pare a avea dreptate –  factorii evaluați fiind destul de obiectivi. Exemplul cu care continuă îmi confirmă, însă, o intuiție: invocarea textului „Nu am venit să aduc pacea, ci sa­bia”  nu subliniază  ideea de violență, după cum insinueaza autorul ”bombelor conștiinței”. De fapt, nu doar contextul îndepărtat, ci și cel apropiat arată foarte clar că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul, cum îl numim noi, nu îndemnă la violență, ci doar o profețește. Aici pare a fi un fel de nod gordian mai încăpățânat, în care puterea de desfacere nu are ascuțișul sabiei și în care mânuitorii, neputându-l desface, îl ignoră spunând că nu există. O citire cu mintea limpede, chiar fără mari cunoștințe hermeneutice, chiar fără experiența unor exegeze dedicate, duce la concluzia pe care am arătat-o, repet, a valorii profetice a textului. Mântuitorul a arătat  că învățătura Sa va cunoaște împotriviri, că oamenii, inevitabil, se vor învrăjbi din pricina faptului că unii vor continua în experiența răului. Drept-urmare, mă despart, încă o dată, de opinia domnului Cătălin Bogdan, că în aceste cuvinte ar fi putut exista o sămânță de ambiguitate care ar putea fi luată drept îndemn la violență. Nu neg, e adevărat că există  indivizi care din neatenție, din citarea sau citirea specifică sectelor, pot vedea și altceva, dar nici aceștia nu pot ajunge la extremism fără a fi ”anesteziați” dinainte de alte forme ale patologiei morale. Acest soi de citire și interpretare echivalează cu nebunia eludării sensului de negație din porunca ”Sa nu ucizi!”. E ca și cum n-ai vedea pe acel ”nu”, ori, mai sigur, ca și cum n-ai vrea să-l vezi. Desigur că violența poate fi stimulată și de o așa-zisă ”inflație de referințe la imperativele morale”, dar asta se întâmplă atunci când nu există și un bun exemplu, când cel care le propovăduiește nu crede în ele sau, mai grav, le încalcă. În rest, niciodată nu este suficientă predicarea binelui.

Apelul  la personajele dostoievskiene, dincolo de justificarea teoretică, mi se pare insuficient. Mobilul său este acela de a pune în lumină acea anesteziere a conștiinței, iar personajele marelui scriitor rus sunt resurse extrem de utile acestui demers; doar că limitarea la exemplul lui Raskolnikov, precum și la acela al Marelui Inchizitor, nu reușește, totuși, să pună în valoare întreaga gamă de exemple demne de luat în seamă – ca avertisment sau model – din scrierile lui Dostoievski. Kirilov și  Stavroghin, pe de o parte, sunt surse ale răului, precum și Alioșa Karamazov sau Prințul Mîșkin, pe de altă parte, sunt exemple luminoase ale binelui și non-violenței. Cu alte cuvinte, scriitorul rus a avut capacitatea de a demonstra cât de mult rău pot produce moralele individualiste de tip autonom. Kirilov, apologetul sinuciderii, terorizat, de fapt, de frica morții și Stavroghin, cel care face apel la duhovnic doar pentru a-i zvârli în față: ”Psiholog blestemat ce ești ce ești!”, după care pleacă, mai mult decât probabil, să se sinucidă și el, sunt exemple ale nihilismului antireligios.

În aceeași încercare de a demonstra ”potențialul exploziv al religiei” ca sursă a violenței, domnul Bogdan ne pune în față exemplul lui Avraam, cel care acceptă să-l jertfească pe fiul său Isaac, insistând să vadă în această istorie un posibil pretext pentru o crimă pioasă. Îngrijorarea sa, privitoare  la posibilitatea unei manifestări contagioase a acestei întâmplări, mi se pare a fi, nu doar exagerată, ci chiar rău-intenționată. Nu cred că îi servește prea mult nici apelul la exegeza lui Kirkegaard. Filozoful danez vorbește, într-adevăr, despre un fel de suspendare teleologica a eticului și esteticului, pentru a se ajunge la stadiul religios – influență protestantă evidentă –,  dar eu cred că actul de credință al lui Avraam nu înseamnă suspendarea eticului, ci  o încredere puternică în Dumnezeu a celui care simte și speră că e doar o încercare. Nu știu cât de lămurit îi era lui Avraam sensul profetic și chiar didactic al jertfirii lui Isaac, dar este sigur faptul că nici Avraam și nici Isaac nu credeau în dorința lui Dumnezeu de a i se aduce jertfe umane. Isaac, potențiala jertfă, îl și întreabă, de fapt,  pe Avraam: “Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” Iar Avraam, sperând, răspunde: “Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!” Spuneam că această experiență este exemplară, scopul ei didactic fiind chiar o soluție pentru veșnicie: singura jertfă sângeroasă, care este și singura răscumpărătoare, justificată prin iubirea divină, este aceea a Fiului lui Dumnezeu. Tatăl, Cel care a oprit mâna lui Avraam, acceptă pentru Sine ce n-a acceptat pentru Avraam și, implicit, pentru noi.

Domnul Cătălin Bogdan insistă, pe mai departe, exagerând ”ambiguitatea condiției religioase a omului” care, sigur, poate fi valabilă în multe dintre religii, dar nu și în creștinism. Ținând cont de faptul că articolul citat nu a apărut într-o lume străină de creștinism, mi se pare că autorul, care nu a prea citit Noul Testament, nu tâlcuiește nici măcar Decalogul din perspectiva plinirii sale în mesajul lui Hristos din Predica de pe Munte. O călătorie cu mintea și cu inima pe muntele Moria, pe Muntele Sinai, pe muntele Tabor, ca și pe muntele Golgota, ne-ar fi cu mult mai utilă. Am vedea în acest pelerinaj credința lui Avraam, legea de pe muntele Sinai, pe izvorul legii, în slavă dumnezeiască, pe muntele Taborului, precum și desăvârșita iubire jertfelnică de pe muntele Golgota.

Unde mai este loc de violență și de anesteziere?

Convertirea adevărată nu înseamnă refugiu în fața relelor lumii, cum insinuează autorul, ci asumarea vieții în Hristos, ”De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine!” – spune apostolul Pavel. Ceilalți care caută în credință doar un soi de refugiu, ca și toți ceilalți, au nevoie de preot, au nevoie de educație religioasă, și în biserici, dar și la școală.

Nu, domnule Cătălin Bogdan! Un adevărat creștin nu poate spune ”je suis Charllie”! El poate spune că este alături de Charllie: că îl iubește, fără a-l aproba, dar nu-i cereți să fie de acord cu ceea ce-i este imposibil să accepte, dacă se mai dorește a fi creștin. Nu aici este sursa violenței! Nu în refuzul de a te conforma unor tendințe seculare conform cărora unii îți cer să ieși din casă pentru că intentioneaza să rupă barajul.

Referința la cazul Tanacu este, de asemenea, neinspirată. Întâmplarea nefericită a fost tot atât de ”violentă” pe cât este și tratamentul din spitalele noastre. Victima, cu mari probleme psihice, a fost, conform a numeroase mărturii, tratată și în spital iar, mai apoi, a fost trimisă la mănăstire ”să se roage ăia pentru ea”. Nu pun în discuție aici aspectele teologice ale citirii acelor ”molifte”, spun doar atât: ”anestezierea” s-a produs mai târziu, din partea celor care, dorind să prindă ”un subiect bombă”, au început, fără discernământ, să brodeze asupra acestui caz. Cazul Tanacu mi se pare un exemplu tipic de manipulare, un caz în care dorința de senzațional – iar asta nu are conotație religioasă – nu doar anesteziază, ci chiar ucide adevărul, și nu numai!

În încheiere, vreau să lămuresc unele aspecte care țin de caracterul polemic, în parte, al acestor rânduri. Inițiativa scrierii articolului mi-a venit după ce am văzut cum domnul Cătălin Bogdan și-a argumentat ideile în așa fel încât pozițiile sale să fie undeva la granița dintre religie și ateism. Cele câteva idei clare, desprinse anevoios din argumentarea-i destul de stufoasă, nu indică deloc o intenție obiectivă, dimpotrivă! Sunt sigur că, daca ar dori să-mi răspundă, nu și-ar revendica intențiile din zona ateismului sau, oricum, nu s-ar recunoaște în tabăra ateilor militanți. Insistența cu care revine spre misiunea preotului ortodox și pe care o justifică prin argumentul majorității ortodocșilor, pare a nu mai fi valabilă atunci când unele racile ale diverselor religii nu mai sunt delimitate de creștinism, în general, nemaivorbind, bineînțeles, de ortodoxie. Faptul că există credințe de tip religios care, prin natura lor, se fac instrumente posibile ale violenței, nu îndreptățește pe nimeni să amestece lucrurile.

Un alt motiv, al acestor rânduri, este constatarea că prin amestecarea  lucrurilor, a planurilor de referință, se dorește ca anumite sfere ale instituțiilor publice  să se derobeze de răspundere transferând-o, lipsit de onestitate, Bisericii. Este cazul deselor invocări ale lipsei de școli și spitale, lipsă pe care o leagă – ca nuca de perete – de construcția de biserici. Uită manipulatorii de azi că Biserica și-a făcut încă din vechime această datorie, făcând atât școală și medicină, cât și protecție socială. Multe dintre aceste obiective sunt împlinite și astăzi în cele mai diverse moduri. Otrava lucrează, însă, încet-încet, iar instrumentul injectării nu are scrupule, pentru că are interese.

Să nu fie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *